Celebrul arhitect britanic Ralph Erskine susţine că “menirea construcţiilor este să îmbunătăţească relaţiile interumane: arhitectura trebuie să le uşureze, nu să le îngreuneze.

Deşi multe definiţii foarte uzuale (inclusiv DEX) privesc arhitectura ca fiind ştiinţa şi arta de a construi într-un anume mod şi potrivit anumitor reguli, noi lucram cu o definiţie care porneste de la fenomen, acesta înglobând suma proceselor care preced şi generează spaţiul modelat, împreună cu cele care îi definesc existenţa, precum şi cele care, în final, îi succed acestuia şi sunt determinate de el. Am optat pentru spaţiu modelat în loc de construcţie, pentru că arhitectura are multiple câmpuri de manifestare, la nivelul planificării urbane, peisagisticii, restaurării, inclusiv la nivelul scrierii despre spaţiu şi modelării virtuale. Toate aceste discipline cuprinse în arhitectură depăşesc sfera construitului, dar toate dau seamă despre modelarea spaţiului, într-un anume mod. În acest sens mai larg, fenomenul arhitecturii înglobează ştiinţa de a construi, procesele de proiectare şi planificare, lucrările de construire, utilizarea şi transformarea, evoluţia obiectului, refuncţionalizarea, conversia lui etc.

Satisfacerea nevoilor umane reprezinţă însă un demers reactiv, care se bazează pe analiza de nevoi, deci orientat către experienţe avute deja, în timp ce arhitectura, ca proces ce include obiectul arhitectural finit, este proiectată în viitor. Această contradicţie poate fi conciliată prin mutarea accentului de pe nevoi pe capabilităţi, definite de Amarthya Sen. Filosoful indian diferenţiază capabilităţile de “funcţionări împlinite”. Astfel, în timp ce ultimele dau seama de bunăstare, primele se referă la libertatea individului de a-şi atinge bunăstarea. O arhitectură care împlineşte doar nevoile unui client îi creează acestuia bunăstare, în timp ce, prin împlinirea capabilităţilor, îi asigură acestuia libertatea. Valoarea adăugată rezidă astfel în potenţialul transformării bunului în acţiune ce contribuie la împlinirea personală a beneficiarului. Constantin Noica face distincţia între somn ca nevoie şi lene ca dorinţă, între a dormi şi a dormita. O locuinţă trebuie să fie locul unde poţi dormita, pentru că de dormit, se poate dormi oriunde, dacă eşti suficient de obosit. Preocupată de asigurarea libertăţilor individuale prin mediu construit, prin concilierea libertăţii pozitive a clientului (dorinţă) cu libertatea negativă a arhitectului (regulamente), arhitectura relaţionează cu oraşul şi cu mediul în zona echităţii. Cu toate acestea, de-a lungul istoriei şi chiar în contemporaneitate, marile monumente nu au nimic de-a face cu echitatea: piramidele de la Gizeh, palatul de la Versailles, catedralele trimit direct la libertatea de a împlini o aspiraţie, şi nicidecum la ideile de dreptate şi nepărtinire presupuse de echitate, aceasta manifestându-se în raport cu arhitectura doar la nivelul sustenabilităţii şi vecinătăţii şi nu la nivel societal (la nivelul lui Gesselschaft).

Orice adăpost este gândit să satisfacă nevoile umane de odihnă şi securitate. Dacă adăpostul, oferind o cameră şi un pat, reuşeşte să ofere ceva în plus, de natură estetică, funcţională, de confort de utilizare, atunci devine arhitectură. Valoarea adăugată se poate reflecta şi într-o relaţie specială cu mediul în care construcţia se inserează. Un spaţiu arhitectural este acela care adaugă valoare simplei satisfaceri a nevoii. Concepem astfel arhitectura ca pe o disciplină menită să ofere mai mult decât se aşteaptă de la ea.

Locuinţa, ca manifestare a arhitecturii, trebuie să satisfacă nevoi de pe toate palierele piramidei lui nevoilor (Maslow): somnul, securitatea, familia, intimitatea, respectul de sine, creativitatea. Geoff Mulgan, directorul fundaţiei Young, reduce numărul nevoilor umane necesare unei vieţi bune la cinci, întocmai ca Noica: nevoia de familie; nevoia de comunitate; nevoia de bunuri materiale pentru susţinerea vieţii, împodobire şi joc; nevoia de a trăi într-un mediu sănătos; nevoia împlinirii sufleteşti. O viaţă bună, spune Mulgan, trebuie să fie “satisfăcătoare şi etică”.

Împlinirea capabilităţilor este un fenomen deschis, proiectat în viitor, care asigură îndeplinirea nevoilor prin adăugarea unor extensii necesare. Aşa cum nevoia de logos poate fi satifăcută prin mersul la şcoală unde se învaţă socotitul (demers rezolvat de liberalism prin egalitatea de şanse), capabilitatea poate înseamna, în acest context, transformarea elevului într-un matematician renumit. Nevoia de adăpostire, ca nevoie de bază, poate fi satisfăcută prin adăpost. Locuirea reprezintă capabilitatea împlinirii personale prin adăpostire, creştere, reprezentare, identificare etc.

De aceea, acum,gândim arhitectura ca fiind fenomenul modelării spaţiului pentru împlinirea capabilităţilor beneficiarilor. Revizitându-l pe Turner prin prisma acestei definiţii, “ce este o casă” reprezintă satisfacerea nevoilor la un moment dat; “ce face o casă” se referă la capabilităţi, la transformarea bunului în acţiune.

Estetica

Nu am inclus estetica în definiţia arhitecturii întrucât aceasta este în întregime dependentă de context. De exemplu, arhitectura poate fi frumoasă în sens aristotelic, adică să placă şi să denote armonie, iar acest lucru este evident când contemplăm un templu grec. Însă, începând cu secolul al XIX-lea, mutaţiile suferite de categoriile estetice au început să fie din ce în ce mai dese, iar începând cu perioada postmodernă, acestea au încetat să poată fi supuse unei axiologii, unei valorizări. Piaţa Italiei a lui Charles Moore ar putea fi lesne considerată urâtă prin comparaţie cu o piaţa italiană renascentistă, dacă nu am fi sensibili la ironie. În sfârşit, există construcţiile care nu sunt nici frumoase, nici urâte, care răspund unor exigenţe strict funcţionale. Cetăţile bunăoară, fără să aibă căutări estetice, sunt neîndoios arhitectură, iar o cetate izbutită era aceea care aducea valoare adăugată satifacerii exigenţelor defensive. Tot astfel, ne putem imagina un auditoriu construit în interiorul unui cub uriaş, complet inexpresiv, dar a cărui acustică extraordinară face să exalte simţul auditiv într-o măsură atât de mare încât orice altceva dispare. Valoarea adăugată acusticii îl transformă în arhitectură, adică în“muzică solidificată”,aşa cum spunea Goethe.

Valoarea pe care arhitectura o adaugă funcţiunii este, de multe ori, o altă funcţiune. De exemplu, un pod, care îndeplineşte cu succes scopul traversării unei râu sau prăpăstii, este, în sine, un obiect ingineresc, dacă tot ceea ce îşi propune şi oferă este traversarea în siguranţă a apei sau râpei. Dacă, în afară de asta, se îmbogăţeşte cu funcţie estetică (podul Mileniului, Londra), simbolică (statuară, podul Carol, Praga), sau devine spaţiu public (podul artiştilor, Paris), devine arhitectură. De aceea considerăm că o arhitectură frumoasă este acea arhitectură care face viaţa frumoasă.Lorin Niculae, extras din lucrarea de doctorat Arhipera_arhitectura socială participativă, Bucureşti, 2013.Responsabilitate şi sustenabilitate. Rolul arhitectuluiRolul arhitectului este de a acţiona responsabil, în cadrul regulamentelor existente (cadru legislativ, regulamente urbane generale şi locale), respectând etica şi sustenabil, adaptabil la viitor, fără a epuiza resursele şi fără să compromită accesul generaţiilor viitoare la acestea. Între nevoile umane, pe de o parte, şi sustenabilitate (incluzând etica şi responsabilitatea), pe de alta, se creează o dialectică menită să asigure echilibrul arhitecturii şi durabilitatea acesteia. Arhitectura rezistă timpului nu numai prin robusteţe (firmitas, la Vitruviu, reprezentând capacitatea arhitecturii de a rămâne neschimbată în timp, de a fi nepieritoare), ci şi prin capacitatea răspunsului arhitectural de a se adapta la viitor, de a fi sustenabil, de a se dezvolta, regenera, reînnoi. Responsabilitatea şi sustenabilitatea sunt incluse în valoarea pe care arhitectura o aduce. Altfel spus, nu putem discuta despre valoare adăugată în absenţa sustenabilităţii, cu componentele acesteia de etică şi responsabilitate, din moment ce această valoare îşi produce efectele după darea în folosinţă a construcţiei, iar singurul care a gândit-o şi a comunicat-o proactiv a fost arhitectul.Lorin Niculae, extras din lucrarea de doctorat Arhipera_arhitectura socială participativă, Bucureşti, 2013.